17/09/2003

Catolici si ortodocsi: provocarea ecumenismului

Cinci sute de lideri religiosi din intreaga lume si mii de persoane s-au reunit la Aachen, in Germania, unde au participat, in perioada 7-9 septembrie, la editia din 2003 a Intalnirii internationale "Oameni si Religii", o initiativa a Comunitatii Sant'Egidio. Cu ceva intarziere va oferim textele foarte interesante ale interventiilor Patriarhului greco-ortodox de Antiohia, Ignatios al IV-lea Hazim, a Card. Walter Kasper si a Mitropolitului ortodox rus Kirill, din data de 8 septembrie, pe tema "Catolici si ortodocsi: provocarea ecumenismului".

Ignatios al IV-lea Hazim
Patriarh greco-ortodox de Antiohia si al intregului Orient

Tema care mi-a fost propusa - "Ortodocsi si catolici: provocarea ecumenismului" - deschide numeroase prospective si ar putea fi abordata in diferite moduri. Si totusi nu am ezitat mult inainte de a alege tema despre care as vrea sa va vorbesc. Este tema iubirii fraterne. As fi putut vorbi cu siguranta despre profunda criza de identitate care traverseaza miscarea ecumenica, despre gravele intrebari la care trebuie sa raspundem si despre rolul pe care trebuie sa-l asumam in cautarea solutiilor comune. Ar fi multe de spus si asupra dificultatilor dialogului teologic dintre cele doua Biserici ale noastre si obstacolele care ici si acolo impiedica intalnirea lor in profunzime.

Sunt convins de necesitatea continuarii dialogului teologic, nu pentru a ne converti unii pe altii la ceea ce fiecare considera a fi adevarul "sau", dar pentru a ne converti impreuna la plinatatea Adevarului lui Cristos. Acest Adevar care nu este un concept, care nu ne apartine, ci care este mereu deschis si care poate fi perceput numai in despuiere si in iubire. Ar fi oportun sa incetam de a ne mai considera "proprietarii" unui adevar pe care il detinem doar ca depozitari. Sa nu mai facem din acest lucru o arma de polemica, o apologetica de atac sau de aparare. Sa ascultam impreuna ceea ce Duhul le spune Bisericilor.

Dar, uneori am impresia ca Duhul se simte adesea strain in Biserica sa si ca geme constatand ca cei care se mandresc cu Fiul se multumesc cu un 'status quo' si nu mai sunt deranjati de scandalul izbitor al diviziunii. Nu trebuie sa ne amagim: in ciuda unor aparente adesea inselatoare, miscarea ecumenica este in regres. A devenit o institutie printre altele. Ce ramane din evenimentul profetic de la inceputuri si pe care personalitati carismatice precum Sanctitatile lor Papa Ioan al XXIII-lea si Patriarhul Ecumenic Atenagoras, printre altii, l-au realizat? "Vai omului prin care vine scandalul!" (Mt 18, 7) Scandal este confortul in care acceptam sa traim; este suficienta noastra fariseica; buna noastra constiinta ca actionam conform legii si normelor si care perpetueaza obisnuintele noastre si ne justifica temerile si lenea. Este lipsa nerabdarii de a dori sa ne regasim, de a inventa mijloace pentru a o face, de a accepta riscul iubirii fraterne. Marele scandal este ace la de a uita cuvintele Domnului; de a nu le lua literal, fara a inceta insa sa le repetam cu insistenta toata ziua sfanta celui care vrea sa le asculte. De ce anume avem nevoie mai mult pentru a ne trezi decat drumul in deriva al lumii, pierderea generalizata a sensului, ateismul prin indiferenta sau prin fuga de religiozitate, superstitia sau o mistica vaga? Ce altceva daca nu civilizatia consumismului, a profitului necontrolat si a violentei? Sau mai mult, aroganta nemasurata a celor puternici si saracirea a jumatate din omenire? Ce altceva mai mult decat repunerea in discutie fundamentala a valorilor Evangheliei? De ce anume avem nevoie in plus pentru a admite ca diviziunile noastre il fac de nerecunoscut pe Domnul, il "divid" (1 Cor 1, 13) si sunt contrare vointei sale evidente de a vedea in noi un motiv "pentru ca lumea sa creada" (In 17, 21)? Daca aceia care sunt legati de o viziune trinitara a alteritatii in unitate nu se gandesc sa manifeste unitate lor in fapte, si acest luc ru ca o exigenta primara si absoluta, cum ar putea raspunde la dubla provocare la care este supusa unificarea de globalizarea planetei si de exacerbarea diferentelor si a nationalismelor? Daca acestia nu se decid in mod hotarat sa nu-si mai vorbeasca cu termeni doctrinari aroganti, ci sa privilegieze limbajul comuniunii mai degraba decat cel al jurisprudentei, cum ar putea continua sa pretinda ca crestinismul sa se distinga de ideologiile care-i fac pe oameni sa se lupte si-i incita unul impotriva altuia? Mi se pare ca am devenit maestri in discursuri si speculatii despre ecumenism si despre necesitatea intalnirii, dar lasam sa ne scape una dupa alta ocaziile pe care ni le ofera Domnul, de a intrupa poruncile sale, aici si acum. Sa fim clari: nu este vorba de un apel la sincretism sau la un compromis oarecare. Este un apel de a alunga teama, izbucnirile de manie, calculele stricte, felul nostru de a gandi in mod contrar. Inseamna sa ne iubim cu diferentele noastre, sa stim sa facem d istinctie intre fundamental si secundar, sa decidem o data pentru totdeauna sa lucram impreuna si sa implinim vocatia noastra comuna de slujitori. Adevarata iubire indeparteaza teama. Nu se teme sa sufere pentru cel iubit, sa moara in sine pentru a-l primi, sa renasca pentru el. Intr-adevar, daca vrem sa fim cu adevarat discipoli ai lui Isus, Domnul, trebuie nu doar sa ne rugam pentru celalalt, dar sa devenim celalalt, sa-l iubim "ca pe sine insusi" (Mt 22, 39), asumandu-l ca un sacrament de unire cu Dumnezeu si de unire cu fratele. De aceea trebuie sa ne eliberam de complexele noastre seculare, de inhibitiile noastre, de vointa noastra de a avea mereu dreptate pe care reusim mai mult sau mai putin sa o ascundem in spatele jargonului formulelor de curtoazie utilizate. Trebuie sa fim atenti fata de celalalt. Sa ne obisnuim sa vedem ce e mai bun in el. Sa ne angajam sa nu facem nimic care l-ar putea impiedica sau forta. Sa ne convingem ca este cu adevarat un frate, fratele prin excelen ta, pentru ca amandoi suntem, prin Cristos, fiii adoptivi ai aceluiasi Tata. Sa nu punem conditii iubirii noastre: iubirea nu este adevarata daca nu este neconditionata.

"Sa nu caute fiecare propriul interes, ci mai degraba pe cel al celorlalti". Cu aceste cuvinte se adresa Paul filipenilor (2, 4). Astfel cauta sa traiasca comunitatea primilor crestini. Noi nu avem alternative decat sa traim astfel intre noi. Nu prin cuvinte, ci prin fapte care sa ne permita nu doar sa mergem impreuna sau sa coabitam, dar sa inaintam, sa marturisim impreuna, indemnandu-ne unii pe altii sa fim tot mai demni de "speranta care este in noi" (1Pt 3, 15).

Crestinii - Bisericile - ar trebui sa intre intr-un fel de acord de onoare. Rana din mine ma indeamna sa spun "acord de neagresiune", cu atat mai mult cu cat anumite comportamente - recente sau vechi - ale Bisericilor noastre pot fi percepute ca adevarata agresiune fata de frati. Dar speranta si convingerea ca "portile iadului" nu vor putea invinge niciodata ar dori ca un astfel de acord sa indemne cele doua Biserici ale noastre sa se angajeze - in fata lui Dumnezeu si in fata Bisericii-surori - sa nu mai faca nimic care sa poata dauna celeilalte, sa faca misiunea ei pastorala mai dificila sau sa fie pentru ea un motiv de scandal. Iubirea fratelui este pe primul loc. Iubirea e inaintea cunoasterii. Ea ne permite sa fim patrunsi mai bine de adevarul care nu este trait pe deplin decat in comuniune. Este necesar sa ne amintim vechea regula: "In ceea ce e nesigur, unitatea; in controverse, libertatea; dar in toate, iubirea".

Un asemenea acord ar trebui sa fie insotit de o decizie irevocabila de colaborare oriunde ar fi posibil acest lucru sau necesar, in slujirea celor mai saraci, in apararea vietii si a mediului inconjurator, in anumite misiuni pastorale, in intalnirea afectuoasa a religiilor, in lupta pentru umanizarea oranduirii pamantesti. Asa cum mi-am permis sa spun in fata Sanctitatii Sale Papa Ioan Paul al II-lea, cu ocazia vizitei sale la Damasc, din 2001: "Suntem chemati sa stergem lacrimile tuturor celor ce plang". As vrea sa amintesc in acest sens ca Bisericile Catolica si Ortodoxa din zona antiohiana au decis, deja de cativa ani, sa puna in practica o astfel de cooperare si ca ea incepe sa aduca roade.

Avem nevoie urgenta de initiative profetice pentru a face ecumenismul sa iasa din incurcatura in care ma tem ca se impotmoleste. Avem nevoie urgenta de profeti si de sfinti care sa ajute Bisericile noastre sa se elibereze mai mult de povara lor pamanteasca, pentru a indrazni sa faca pocainta si sa se reconverteasca prin iertare reciproca. Ierarhia si poporul de credinciosi trebuie sa se intreaca in a face gesturi importante cu scopul de a intari inimile si de a ne convinge toti ca cel mai bun mod de a da marturie despre Cristos in aceste timpuri rele este sa lucram pentru realizarea unitatii crestinilor. Este frumos si e si vointa lui Dumnezeu. Este si dorinta credinciosilor. Sa invatam sa-i ascultam mai bine!

As vrea sa inchei repetand ceea ce am spus, acum douazeci de ani, la Institutul Catolic din Paris: "Noi nu-l auzim, prin insasi dispretul sau, pe omul de nimic care ne spune: Ajunge! Ajunge, incetati sa va mai jucati cu acest foc, acest spirit de foc si de lumina despre care vorbiti dar care nu pare sa va arda deloc! Nu trebuie sa ne jucam cu focul. Ori il stingem, ori ne aruncam in el ca sa cuprinda Biserica intreaga si, prin ea, omenirea si universul".

Walter Kasper
Cardinal, Sfantul Scaun

I. Scopul ecumenic al unui schimb intre Orient si Occident

"Deschide fereastra dinspre rasarit!", asa i-a spus, cand era pe moarte, profetul Elizeu regelui Ioas (2 Rg 13, 17). "Ex oriente lux" ["Lumina vine dinspre rasarit"], de la Rasarit rasare soarele, de la Rasarit vine lumina in intunericul noptii. Pentru crestin Isus Cristos este soarele dreptatii care va rasari (Mal 3, 20) si lumina care vine din inaltimi pentru a lumina (Lc 1, 78-79). Atunci cand in 1995 Papa Ioan Paul al II-lea a scris o enciclica intitulata "Orientale Lumen", "Lumina Orientului", imaginea Orientului a capatat o alta semnificatie. Papa amintea ca lumina Evangheliei vine din Orient, in particular de la Ierusalim si ca Orientul a lasat Bisericii o mostenire bogata, care este patrimoniu al intregii Biserici.

Acestor Biserici din Orient trebuie sa le deschidem fereastra - nu ca misionari sau pentru a le constrange sa accept conceptiile noastre. Miscarea ecumenica vizeaza unitatea vizibila a Bisericii, dar nu uniformitatea Bisericii. Acest scop al unitatii in diversitate nu poate fi atins pe calea prozelitismului sau a uniatismului, ci printr-un schimb reciproc. Definirea cea mai scurta si pregnanta a Miscarii ecumenice este, de aceea: "Schimb de daruri".

In spatele acestei definitii se afla o abordare conform carei separarea nu determina doar o privare pentru celalalt, dar ne impiedica pe noi insine sa realizam pe deplin in mod concret catolicitatea proprie Bisericii (Unitatis Redintegratio 4). Dialogul ecumenic trebuie sa ajute Biserica sa realizeze in mod concret, prin "schimbul de daruri", plinatatea caracterului catolic si - asa cum a spus Papa in repetate randuri - sa respire cu ambii plamani.

II. Pozitii si situatii actuale de apropiere ecumenica

Bisericile Ortodoxe au intrat in miscarea ecumenica cu mult inaintea Bisericii Catolice. Patriarhia ecumenica se numara printre parintii fondatori ai miscarii ecumenice si printre membrii fondatori ai Consiliului Ecumenic al Bisericilor. In timp ce Bisericile Ortodoxe au participat inca de la inceput, Biserica Catolica a intrat in mod oficial in miscarea ecumenica abia incepand de la Conciliul Vatican II (1962-65), prin decretul conciliar despre ecumenism "Unitatis redintegratio".

Cu ocazia vizitei Papei in Tara Sfanta s-a ajuns la 5 iunie 1964 la o istorica intalnire la Ierusalim intre Patriarhul ecumenic Atenagoras si Papa Paul al VI-lea, care a condus la dialogul iubirii. De atunci exista o corespondenta regulata si vizite reciproce intre Papa si responsabili ai Bisericilor autocefale din Rasarit. Astfel, au fost deja reluate importante elemente ale comuniunii vechii Biserici.

Prin infiintarea "Comisiei teologice comune internationale" in 1980 s-a inaugurat, dupa dialogul iubirii, dialogul adevarului. Din 1980 Comisia a elaborat trei importante documente. Documentul de la Valam prevedea faptul ca ar trebui sa se vorbeasca ulterior de tema primatului, mai ales despre primatul episcopului Romei. Discutarea acestui argument trebuia sa fie reluata in 1990 la Freising.

Cu toate acestea, incepand de la Freising, dialogul teologic international s-a oprit din pacate, datorita schimbarilor politice din Europa rasariteana dupa 1989. Libertatea politica recastigata a permis ca in Ucraina, in Transilvania (Romania), Bisericile Catolice Orientale, persecutate in mod brutal de Stalin dupa 1945, sa se reintoarca la viata publica. Biserica Ortodoxa a pierdut astfel multi credinciosi si parohii. Acest mare pret a constituit pentru ea un fenomen dureros. Cu toate acestea nu era vorba, ca sa spunem asa, de o miscare ordonata de Vatican, ci de o miscare populara, "de la baza". Oamenii vroiau sa traiasca in comuniune cu Roma mostenirea de secole, traditia sa de Biserica din Orient. Cine le poate interzice acest lucru?

Ca o agravare a situatiei s-a adaugat faptul ca secte occidentale care nu aveau radacini istorice in Orient si cate un cleric prea zelos au considerat Rusia drept un desert religios, fara sa tina cont de traditia crestina seculara din Rusia. Astfel, de atunci, gestionarea uniatilor si dezaprobarea prozelitismului s-au suprapus cu legaturile ecumenice. Sunt convins ca problemele se vor putea rezolva cu bunavointa de ambele parti. Altfel, cum se pot gasi solutii daca nu exista dialog?

In 1993 "Comisia teologica comuna internationala", reunita la Balamand, s-a putut exprima, printr-o declaratie comuna, in acesti termeni: Bisericile Catolice Orientale unite cu Roma au dreptul sa existe, dar asa-zisul uniatism nu mai este astazi o metoda pentru a ajunge la unitatea Bisericii. Astazi ne recunoastem ca Biserici surori. De aceea, orice prozelitism trebuie sa fie respins. Aceste declaratii au constituit un progres, dar nu toate Bisericile Ortodoxe au fost prezente la Balamand si chiar si dupa aceea nu toate au recunoscut acest document. Bisericile Ortodoxe insistau pentru ulterioare clarificari in acest sens. Dupa o faza intermediara dificila s-a putut tine din nou o reuniune plenara a Comisiei in iulie 2000 la Baltimore (SUA).

A fost o intalnire intensa, dar si dificila. Cele doua parti au invatat sa se inteleaga, dar inca nu a fost posibil un acord asupra problemei statutului teologic si canonic al Bisericilor Catolice Orientale. Cu toate acestea, ambele parti s-au declarat favorabile continuarii dialogului. Biserica Catolica nu este numai gata pentru acest lucru: ea indeamna spre aceasta directie; Patriarhia ecumenica se angajeaza cu intensitate in efortul de a ajunge la un consens pentru reluarea, de catre partea ortodoxa, a dialogului.

Rezultatul de la Baltimore dovedeste o lipsa in stabilirea discursului incepand din 1990. Problema Bisericilor Catolice Orientale poate fi rezolvata numai intr-un context mai amplu. Bisericile Catolice Orientale vor sa traiasca in comuniune cu Roma traditia lor de Biserici Orientale, deoarece sunt convinse ca aceasta comuniune cu Roma este esentiala pentru modul lor de a fi Biserica. De aceea, se poate rezolva problema numai daca se continua cu tema comuniunii cu Roma, adica a primatului Romei.

Desigur, nu toate relatiile s-au intrerupt. Relatiile Sfantului Scaun cu Patriarhia Ecumenica si cu Patriarhia de Antiohia cu sediul la Damasc raman bune. In ultimii ani Consiliul Pontifical pentru Unitatea Crestinilor a dezvoltat si aprofundat mai ales relatii cu Bisericile Ortodoxe din Grecia, Romania, Serbia si Bulgaria. Cu aceste Biserici s-a ajuns la intense relatii de prietenie si la o colaborare practica rodnica, pe care eu acum doi ani as fi considerat-o imposibila.

Indeosebi in America de Nord dialogul a dus la rezultate optime. Sunt importante si relatiile dintre dieceze si manastiri, relatiile dintre unele miscari, precum Focolarinii sau Comunitatea Sant'Egidio, in fine intalnirile si prieteniile personale. Nu trebuie sa uitam activitatea operelor de caritate precum "Renovabis" si "Kirche in Not". In ansamblu suntem pe drumul bun.

III. Perspective de viitor

Daca, in concluzie, vorbim despre perspectivele de viitor, trebuie sa ne amintim ca ecumenismul nu este un drum cu sens unic. Este vorba de un schimb reciproc. Conciliul Vatican II a explicat, iar Papa Ioan Paul al II-lea a reluat, faptul ca "unele aspecte ale misterului revelat sunt uneori mai bine sesizate si puse intr-o lumina mai buna de unul decat celalalt, asa incat se poate spune in astfel de cazuri ca formularile teologice diferite nu arareori sunt complementare mai degraba decat opuse" (Unitatis Redintegratio 17). Acest lucru este valabil inainte de toate, conform convingerii noastre, in ce priveste clasica problema controversata a adaugarii lui Filioque la marturisirea credintei.

De aceea, in concluzie, ne punem intrebarea: ce putem invata de la Orient? As putea aminti cateva puncte: Orientul ne poate face din nou constienti de caracterul de mister al credintei; poate fi o contragreutate la pericolul alunecarii intr-un secularism teologic; Orientul poate arata faptul ca teologia si mistica, teologia si experienta spirituala merg in acelasi pas. De aceea, pentru intalnirea ecumenica cu Orientul nu sunt importante doar comisiile teologice, ci si schimbul spiritual, in particular schimbul la nivel monastic. La fel de importanta este inradacinarea orientului in traditie indeosebi in traditia Parintilor Bisericii si a primelor sapte concilii ecumenice, universal recunoscute. Aceasta intelegere a traditiei poate fi o contragreutate in ce priveste pericolul unei uitari a traditiei care se abate foarte usor prin adaptari moderniste. As putea sa amintesc si accentuarea rolului Duhului Sfant si ecleziologia euharistica de comuniune. Bisericile din Orie nt inteleg unitatea Bisericii nu in termeni indeosebi juridici, ci in comuna participare la cele sfinte, mai ales la marele mister al Euharistiei. Pentru viitorul apropierii ecumenice va fi fundamental, daca si cum am putea concilia ecleziologia universalista occidentala cu ecleziologia de comuniune a Parintilor Bisericii, asa incat sa se asigure atat unitatea de fond a Bisericii cat si legitima diversitate a Bisericilor.

In acest context ma pot ocupa doar de un aspect, care constituie miezul controversei noastre. Din ecleziologia de comuniune rezulta principiul sinodalitatii. Prin aceasta structura sinodala Bisericile Ortodoxe au salvgardat o veche traditie. Conciliul Vatican II a inceput sa refaca structura sinodala. Viitoarea intalnire cu Ortodoxia va depinde in mod decisiv de modul in care legam principiul ierarhic cu principiul de comuniune sinodala.

In Bisericile Orientale acest lucru se realizeaza astfel: pe de o parte Episcopul sau Mitropolitul ori Patriarhul sunt legati de Sinod, pe de alta parte Sinodul nu poate face nimic fara aprobarea Episcopului sau a Mitropolitului ori a Patriarhului. Primatul sau de onoare (primatus honoris) este de aceea nu doar un primat onorific, dar se sprijina pe o pozitie determinanta din punct de vedere juridic. Problema va fi asadar daca si cum acest principiu se poate asuma la nivelul Bisericii Universale si se poate aplica la pozitia Episcopului Romei, care este primul dintre Episcopi si in convingerea ortodocsilor. Un simpozion organizat de Consiliul Pontifical pentru Unitatea Crestinilor in mai 2003 asupra ministerului petrin a aratat ca formularea unei astfel de cereri nu este o actiune disperata.

Biserica Catolica considera ministerul petrin ca pe o bogatie a sa, de care vrea sa le faca partase, intr-o forma reinnoita, si pe celelalte Biserici. Ministrul petrin este pentru ea semn vizibil si instrument de unitate, un garant al libertatii Bisericii. Pe de alta parte, intalnirea cu traditia Bisericii din Orient ne poate ajuta sa recunoastem din nou cu o mai mare claritate dimensiunea sinodala si de comuniune a Bisericii, proprie Bisericilor Orientale, si sa o realizeze in practica, fara a renunta la ceva esential din credinta noastra.

Dupa mii de ani de separare, intalnirea dintre Orient si Occident nu este simpla. Orientul nu ne-o faciliteaza, dar nici noi nu i-o facem intotdeauna usoara. De ambele parti sunt necesare atat convertirea cat si schimbarea ideilor. Convertirea inimilor o poate dobandi in cele din urma numai Duhul lui Dumnezeu. De aceea rugaciunea este sufletul efortului ecumenic. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem sa construim poduri peste prapastia ignorarii noastre reciproce, a neintelegerilor si a prejudecatilor noastre, putem purifica memoria noastra si sa ajungem la deplina comuniune, izvor de imbogatire pentru unii si pentru altii. Dupa unitatea in diversitate din primul mileniu, dupa apropierea si opunerea din al doilea mileniu, al treilea mileniu abia inceput se va schimba - cel putin asa trebuie sa speram - intr-o reconciliata unitate in diversitate.

Asteptarile pe termen scurt sunt desigur nerealiste conform judecatii omenesti. Avem nevoie de un lung ragaz. Cu toate acestea timpul ne preseaza. Necesitatea de a infrunta secularismul si noile secte, dialogul cu alte religii, in particular cu Islamul, implicarea impotriva violentei si a foametei din lume si in favoarea pacii, a libertatii si a dreptatii sociale, viitorul Europei, toate acestea necesita marturia noastra comuna. Nu in ultimul rand ne obliga datoria incredintata noua de Domnul, de a ne stradui pentru unitate.

Kyrill
Mitropolit ortodox, Patriarhia de Moscova

In timpul ultimilor 10 ani am auzit de crizele miscarii ecumenice tot mai des. Afirmarea ca precedentele forme de cooperare inter-crestina s-au epuizat si ca sunt necesare schimbari radicale in relatiile si in organizatiile inter-crestine a devenit de-acum o norma. Sunt cinci ani de cand Consiliul Mondial al Bisericilor (WCC) a dat viata asa-zisului Forum al Bisericilor Crestine si Organizatiilor Ecumenice, care ar fi trebui sa devina rapid o platforma deschisa de dialog intre Bisericile si comunitatile care considera ca pot fi membri ai organizatiilor ecumenice si cele care considera acest lucru inacceptabil.

Unele persoane s-au speriat de o excesiva birocratie a ecumenismului actual si ar vrea sa vada o atitudine mai "carismatica" in dezlegarea nodului gordian al diversitatilor si diviziunilor. Altii, care au acceptat deja tragedia diviziunii si s-au convins chiar ca in fond nu a fost o mare tragedie, insista asupra "largirii orizonturilor" incluzand in orizontul ecumenic cat mai multe comunitati cu putinta de diferite tendinte fara a tine cont de dimensiunile lor si de doctrina lor. Un al treilea grup nu vede nici o perspectiva posibila in miscarea ecumenica in general si indeamna sa se stea deoparte de "politica crestina mondiala", concentrandu-se asupra problemelor locale si limitandu-se la relatiile bilaterale directe cu Bisericile cu care sunt in relatii mai apropiate. Este un mare numar de ortodocsi care sustin acest aspect. Unele grupuri propaga cu insistenta izolarea ca solutie universala la "problemele nefaste", care, dupa ei, nu fac altceva decat sa aduca confu zie in constiintele credinciosilor.

Se pare ca miscarea ecumenica este cu adevarat in criza, probabil chiar pe un drum inchis. Intr-un anume sens aceasta criza era inevitabila. Pr. Georgy Florovsky, un eminent teolog rus, pe cand ecumenismul era abia la inceput, in perioada mai romantica a istoriei sale, atragea deja atentia asupra cautarii de "cai facile" si asupra pericolelor unui "minimalism dogmatic", expus la sterilitatea incercarilor grabite de a ajunge la un rezultat cat mai rapid cu putinta. El intrevedea un alt pericol serios in predominarea tehnicilor umanitare si pacifiste, in spiritul unei Ligi a Natiunilor in cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor pe seama ajungerii la unitatea crestinilor si al unei reintoarceri la spiritul si viata vechii Biserici Universale care, dupa opinia lui, isi continua existenta neintrerupta in Biserica Ortodoxa din Orient si, sub multe aspecte, in Biserica Catolica Romana.

Astazi, oricat ar fi de paradoxal, miscarea ecumenica este prizoniera unei politici menite sa accentueze mai degraba valorile umaniste decat valorile strict crestine. Ma refer in principal la procesele de modernizare care au avut loc in lumea protestanta in conditiile de relativa bunastare de dupa razboi. Aceasta "reforma permanenta" a devenit tot mai mult vizibila tocmai in intalnirile inter-confesionale. Din pacate, miscarea ecumenica in ansamblul ei nu a indeplinit misiunea sa cea mai importanta, apropierea crestinilor la nivelul profund al vietii spirituale, lasandu-i despartiti in experienta lor de credinta. Pr. Georgy Florovsky scria in anii '50: "Trebuie sa incercam sa satisfacem nu visele si sperantele noastre, oricat de glorioase si de inspirate ar putea fi sau ne par a fi, ci numai renasterea comuna a vietii spirituale in comunitatile existente".

Cu toate acestea, in loc de renastere spirituala si de apropiere ne-am lovit de noi obstacole care au facut ca marturisirea comuna a lui Cristos sa fie tot mai dificila, intr-o lume din care au fost indepartate valorile crestine. Noi credem ca adoptarea acritica a ideologiei umanitare seculare de catre multi teologi si la randul lor de catre Bisericile Occidentale a desfasurat un rol negativ in acest context. Umanismul secular difera prin multe aspecte de antropologia biblica crestina care se dovedeste a fi departe de sprijinul univoc al libertatii sub orice forma. Filosofia religioasa rusa incepuse sa abordeze intr-o maniera noua aceasta problema deja in prima jumatate a secolului trecut. Semeon Frank a scris: Daca reflectam in mod profund si indreptam privirea spre trecutul istoriei europene comune, incluzand Rusia, vom vedea ca revolutia rusa nu este decat completarea si rezultatul final al acestei grandioase revolte a omenirii inceputa in perioada Renasterii si c are s-a extins la intreaga perioada a asa-zisei "istorii moderne". La inceputul secolului al XXI-lea putem afirma ca revolutia Rusa apare nu ca un rezultat, ci doar ca o etapa a acestui proces care a accelerat apoi al doilea Razboi Mondial si a atins punctul sau maxim in ruina comunismului.

In ce priveste crestinismul, valorile liberale legate de drepturile si libertatile individului au fost inconjurate de argumentari teologice indoielnice, mai ales in multe comunitati protestante, iar acum sunt considerate egale, si uneori chiar superioare, valorilor exprimate de Sfanta Scriptura si de Traditia Apostolica. In plus, marturiile clare si irevocabile ale Cuvantului lui Dumnezeu sunt ignorate sau interpretate in dauna sensului autentic in cazul in care difera de valorile seculare liberale. Astfel, apararea drepturilor persoanei, care este conforma cu traditia Bisericii (mai ales in caz de tiranie, persecutie din pricina credintei, razboi si saracie), a fost radicalizata in dauna normelor Traditiei Apostolice asa cum rezulta din preotia femeilor, din recunoasterea homosexualitatii ca norma si asa mai departe. Principiul legal secular al tolerantei religioase a fost extrapolat in principii dogmatice care au dus la un sincretism adesea invaluit sub chipul incu lturarii.

Procesul de modernizare umanista continua cu o extraordinara rapiditate gratie posibilitatilor de astazi, asa incat situatia din unele Biserici se schimba radical in contextul unei singure generatii. Uneori se intampla sa auzi de la cei care au mai mult de 50 de ani: "Nu e aceeasi Biserica care era in copilaria mea". Teologi si lideri care inspira aceasta modernizare adesea explica faptul ca acest lucru are loc din necesitatea de a reinnoi crestinismul in numele unei mai eficiente actiuni a ei in viata societatii si a omului de astazi. Nu consider ca aceasta teza este imuna la critici, deoarece nimeni nu este in masura sa demonstreze ca exista o dependenta pozitiva intre liberalizarea gandirii teologice si viata Bisericii pe de o parte, si eficacitatea predicarii crestine pe de alta. Dimpotriva, ceea ce se intampla in Occident marturiseste mai mult sau mai putin faptul ca aceasta modernizare umanista este incapabila sa faca mai eficiente comunitatile crestine in mart uria lor si in slujirea lor in lumea contemporana. Nu trebuie sa ne mire ca faptul Bisericile care marturisesc valorile eterne ale Sfintei Scripturi si ale Traditiei Apostolice cauta sa reziste impulsului, care ii costa pe multi, de a reforma total si de a revedea "vechile" adevaruri. Dar opunerea la aceasta nu consta nici in a ridica bariere externe, nici in a refuza comunicarea cu "fratii nostri, a caror separare de ei ne aduce suferinta" (Sfantul Grigore Teologul). Inainte de toate, se exprima aparand integritatea Evangheliei lui Cristos, care a fost daruita Bisericii de catre Apostoli in toata puterea ei si in noutatea sa neintrerupta: "Chiar daca noi sau un inger din cer v-ar predica o alta evanghelie in afara de aceasta pe care v-am predicat-o, sa fie anatema" (Gal 1,8).

Este evident faptul ca Biserica Catolica si Ortodoxa (intrucat sunt Biserici ale Traditiei, cele mai apropiate din punct de vedere al istoriei, doctrinei si structurii ecleziale) dar si multe comunitati protestante care incearca sa pastreze normele Traditiei Apostolice in viata lor, trebuie sa lucreze impreuna pentru a afirma Cuvantul lui Cristos in lume cu scopul de a mantui pe multi. Probabil va trebui sa cautam modalitatile unei prezentari mai adecvate a traditiei "catolice", printre altele si in cadrul unui Forum global inter-crestin: Consiliul Mondial al Bisericilor sau un altul care ii va lua locul.

Din pacate, aceste bune intentii nu vor ramane decat o dorinta, daca noi nu vom fi in stare sa depasim tentatiile competitiei misionare. Nu putem sa nu observam ca publicarea unor documente precum "Principii fundamentale ale relatiilor dintre Biserica Ortodoxa Rusa si alte confesiuni crestine" si "Dominus Jesus" este nu in ultimul rand legata de intelegerea gresita a esentei Bisericii de catre partenerii nostri de dialog inter-crestin.

Marturisirea Sfantului Ciprian din Cartagina - "Salum extra ecclesia non est" [In afara Bisericii nu exista mantuire - n. trad.] - exprima vechea intelegere a misiunii Bisericii, care a fost si va ramane unica arca a mantuirii Harului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, o astfel de auto-constiinta, care exista atat in Biserica Ortodoxa cat si in cea Catolica, nu trebuie sa fie utilizata ca pretext pentru a sterge toate rezultatele pozitive care au fot atinse in dialogul dintre crestinii din Orient si Occident in timpul si dupa Conciliul Vatican II. Lumea contemporana, cu lupta sa grea de competitie globala si de aparare agresiva a intereselor economice particulare, pune Bisericile intr-o dilema dificila: sa urmeze aceeasi logica a "luptei de piata" sau sa asculte glasul lui Paul, apostolul neamurilor: "Mi-am facut astfel o cinste din a predica evanghelia mai ales acolo unde nu fusese vestit numele lui Cristos, ca sa nu cladesc pe temelia altuia" (Rom 15, 20)

Spiritul de competitie, care uneori ajunge ostilitate deschisa, poate distruge in mod definitiv iubirea fraterna si increderea cladite in decenii de eforturi grele. Ideologia "pietei libere a religiilor" provoaca in mod inevitabil ciocniri intre Biserici si comunitati, pentru ca acolo unde este piata, exista o dificila competitie si nu este loc pentru iubirea care se jertfeste, pentru ajutor reciproc dezinteresat, pentru renuntare la comoditati materiale. Daca permitem lumii externe sa faca asa incat sa ne comportam dupa logica societatilor comerciale concurente, gata sa faca totul pentru a-si "adjudeca clientul", speranta unei marturisiri comune a lui Cristos va fi inmormantata pentru totdeauna. Este ceasul sa fim constienti de faptul ca astazi, mai mult decat inainte, avem nevoie de ajutor reciproc, avem nevoie de o intelegere deplina a responsabilitatii istorice pentru destinul lumii crestine, care este supus la lovituri foarte puternice din partea ideologiei dei ficarii omului, care poate corupe milioane si milioane de oameni.

Crestinismul infrunta noi provocari la inceputul secolului al XXI-lea. Am putea merge in intampinarea acestora cu demnitate numai daca vom ramane fideli Evangheliei si plinatatii Traditiei, si nu vom renunta la nimic in fata spiritului viclean al acestor timpuri ale noastre, dar si daca vom da lumii un exemplu de plinatatea a vietii in Dumnezeu si de iubire fraterna: "Asadar, mergeti si faceti ucenici din toate natiunile... invatandu-i sa tina toate cate v-am poruncit" (Mt 28,19-20). Implinind poruncile lui Cristos, trebuie sa preferam fidelitatea fata de Traditia Apostolica si plinatatea credintei in locul reformelor grabite care pun la indoiala o asemenea fidelitate; trebuie sa preferam ascultarea fata de vointa lui Dumnezeu in locul adecvarii la spiritul timpurilor noastre, cooperarea in locul competitiei, iubirea fraterna in locul ostilitatii "acestei lumi". Numai un astfel de drum ii poate conduce pe crestini la restabilirea unitatii. Sper ca ne vom intoarce pe acest drum. Sper ca vor deveni realitate cuvintele pr. Georgy Florovsky: "Vointa de unitate trebuie sa vada lumina si sa fie temperata in incercarea convertirii si in eroismul credintei".