Am aproape saptezeci si cinci de ani si traiesc singura in casa mea, aceea in care stateam cu sotul meu si din care au plecat cei doi copii ai mei cand s-au casatorit.

Intotdeauna am fost mandra de autonomia mea, dar de un timp nu mai este ca la inceput, si ma gandesc mai ales la viitorul meu. Ma descurc inca singura, dar pana cand o sa pot? Imi dau seama ca zi dupa zi gesturile mele devin din ce in ce mai putin dezinvolte, chiar daca mi se spune inca: "Daca as fi si eu ca dv. la varsta asta..." Ma oboseste din ce in ce mai mult sa ies la cumparaturi si sa fac curat in casa.

Si atunci ma gandesc: "Care va fi viitorul meu?" Cand eram tanara, raspunsul era usor: voi sta cu fiica, cu ginerele, cu nepotii... Dar acum nu se mai poate, casele sunt mici si toti din familie lucreaza. Dar chiar si acum raspunsul este simplu: azilul (casa de batrani).

Este dureros, o spun toti. Dar toti stiu, insa nu o spun, si faptul ca nimeni nu ar vrea sa-si lase casa lui pentru a merge sa traiasca intr-un azil.

Nu pot, intr-adevar, sa cred ca e mai bine sa ai o noptiera, un spatiu ingust, o viata cu totul anonima, decat propria ta casa, in care fiecare obiect, un tablou, o fotografie, iti aminteste ceva si reuseste sa umple chiar si o zi fara prea multe noutati.

Aud adeseori in jurul meu spunandu-se: "L-am pus intr-un azil frumos, pentru binele lui." Poate sunt sinceri, doar ca ei nu traiesc aici. Acest loc nu este un "rau mai mic", ci unul necesar.

Sa admitem chiar si faptul ca nu ajungem intr-unul din acele locuri pe care le arata la telejurnal, unde le este greu chiar si sa-ti dea apa daca ti-e sete sau te trateaza rau doar pentru ca se simt frustrati din cauza serviciului pe care trebuie sa-l faca. Dar nu cred deloc ca un azil este raspunsul pentru cine nu se simte prea bine si, mai ales, pentru cine sta singur.

Sa te trezesti dintr-o data ca traiesti cu persoane straine, pe care nu le-ai vrut si nu le-ai ales, este oare intr-adevar, un mod de a invinge singuratatea? Stiu bine cum se traieste in azil. Se intampla ca vrei sa te odihnesti si nu reusesti, pentru ca nu suporti zgomotul celorlalti, faptul ca tusesc, obiceiurile lor diferite de ale tale. Se spune, apoi, ca la batranete devii putin exagerat. Dar nu este exagerat faptul ca daca doresti sa citesti, cineva iti stinge lumina, sau daca vrei sa vezi o emisiune la televizor, fie ceilalti se uita la alta, fie nu este program.

Intr-un azil pana si problemele cele mai banale devin grele: sa ai ziarul in fiecare zi, sa-ti repari ochelarii imediat ce se rup, sa cumperi lucrurile de care ai nevoie daca nu poti iesi.

Se intampla adesea sa-ti schimbe lenjeria cu a alteia, cand o dai la spalat, si sa nu poti sa-ti pastrezi nimic al tau.

Ceea ce este si mai rau - admitand ca mancarea e buna - este ca nu poti hotari aproape nimic: cand sa te ridici si cand sa ramai in pat, cand sa aprinzi si cand sa stingi lumina, cand si ce sa mananci. Si apoi, cand esti batran (si esti jenat, pentru ca te simti mai putin frumos decat inainte), esti constrans sa ai totul in comun: boala, slabiciunile fizice, durerea, fara nici un pic de intimitate si pudoare.

Sunt unii care spun ca la azil "ai totul fara sa mai fii o povara pentru cineva". Dar nu e adevarat. Nu ai totul si nu este singurul mod de a nu-i deranja pe cei dragi.

O alternativa ar exista: sa poti sta acasa fiind din cand in cand ajutat, iar cand te simti mai rau sau te imbolnavesti sa poti primi un mic ajutor acasa, atat timp cat e nevoie.

Acest serviciu deja exista, dar mai mult pe hartie decat in realitate. Fiecare serviciu de administratie ar trebui sa asigure asistenta. Suntem atatia, de fapt, care am putea ramane acasa chiar si numai cu un mic ajutor (mici cumparaturi, platirea chitantelor, putina curatenie, etc.) sau cu asistenta sanitara la domiciliu (fizioterapistul, medicul, infirmiera), asa cum prevede legea italiana.

Si nu e adevarat ca toate astea costa prea mult. Aceste servicii costa de trei sau patru ori mai putin decat o eventuala internare intr-un azil.

In strainatate mi se spune ca este altfel. Aici, la noi insa se intampla ca ajungi in cele din urma in azil si nici nu ai hotarat tu asta. Nu inteleg cum de se respecta dorinta cuiva lasata prin testament, si nu sunt ascultati, in viata fiind, cei ce nu vor sa mearga intr-un azil de batrani.

Am auzit la televizor ca, aici, in Italia au fost alocate milioane si milioane de miliarde pentru a construi noi azile si pentru a realiza 140.000 de locuri. Daca as locui intr-o baraca, as fi chiar si asa multumita. Dar eu, o casa si un pat, locul meu, deja le am, nu este nevoie sa se construiasca alte bucatarii ca sa-mi pregatesc pranzul, puteti sa o folositi pe a mea. Nu am nevoie sa imi construiti o noua sufragerie ca sa ma uit la televizor, am deja un televizor in camera mea. Baia mea este inca in stare buna. Casa mea ar avea nevoie doar de o balustrada in jurul scarii si de refacerea zugravelii: ar costa foarte putin.

Ceea ce-mi doresc pentru viitorul meu este libertatea de a putea alege daca imi traiesc ultimii ani din viata acasa sau intr-un azil.

Azi aceasta libertate nu o am. A te bucura de asistenta acasa este foarte greu, aproape imposibil: cererile sunt multe, iar acest serviciu este inca prea limitat. Dar daca aceasta asistenta la domiciliu s-ar dezvolta mai mult si s-ar veni in sprijinul tuturor celor care au nevoie, s-ar putea face mai putin decat sa se construiasca atatea azile noi si costisitoare. Pana si spitalele ar fi mai putin aglomerate.

De aceea, chiar daca nu mai sunt tanara, vreau totusi sa-mi fac auzita vocea si sa spun ca in azil eu nu vreau sa merg si ca nu doresc asta nimanui.

Ajutati-ma pe mine si pe toti batranii sa ramanem acasa si sa murim inconjurati de lucrurile noastre. Poate voi trai mai mult, cu siguranta voi trai mai bine.

Maria